Se apropie examenele. Pentru unii e primul, pentru alții doar încă unul dintr-un lung șir. Dar dincolo de subiecte și rezultate, ceea ce rămâne cu adevărat în memoria afectivă a copilului nu este dacă a luat un 9 sau un 10, ci ce a simțit în timp ce învăța, cum a fost privit în momentele de oboseală, cum au sunat glasurile părinților în serile tensionate și ce concluzii a tras despre el, despre greșeală, despre valoare personală și despre iubirea care i-a fost oferită sau condiționată.
Există părinți care întreabă constant dacă s-a învățat. Există și cei care nu mai întreabă, dar al căror ton, privire sau chiar absență afectivă transmit un mesaj limpede, nu e loc de slăbiciune. Iar undeva, în acest amestec subtil de așteptare și tensiune, copilul învață că performanța nu e un efort personal, ci un act de loialitate față de imaginea părinților. Și că greșeala nu e o lecție, ci o trădare.
Însă puțini părinți conștientizează că, în preajma examenelor, ceea ce se testează nu sunt doar cunoștințele, ci rezistența emoțională, capacitatea copilului de a rămâne prezent sub presiune, de a-și gestiona nesiguranța, de a nu se prăbuși sub greutatea unui eșec imaginar. Iar aceste calități, atât de necesare în viață, nu se dezvoltă în medii apăsătoare, ci în prezența unei siguranțe emoționale adevărate, una care nu umilește, nu grăbește, nu etichetează.
În cabinet, am întâlnit copii extrem de inteligenți, conștiincioși, care cunoșteau materia impecabil, dar care au cedat psihic în sala de examen. Și nu pentru că nu erau pregătiți, ci pentru că purtau în ei o voce care nu le aparținea, vocea unui părinte care, le spusese sau doar le sugerase: „Să nu ne faci de rușine”. “O să ajungi să sapi șanțuri”. Și acea propoziție rămâne, chiar și după ce copilul a devenit adult. Rămâne în piept, ca o formă de a se autoevalua constant, sunt demn sau nu? Sunt suficient sau dezamăgesc din nou? Cum arată, în fapt, un sprijin matur?
Situația 1: copilul iese obosit și iritat din cameră, după câteva ore de învățat, trântind ușa. Răspunsul instinctiv al părintelui este: „Cum să te plângi? Nici n-ai dat examenul!”, Pentru copil, acest tip de replică nu înseamnă încurajare, ci negare: „Nu am voie să simt, trebuie să funcționez ca o mașină.”
Un răspuns conștient, de adult prezent, ar putea fi: „E normal să te simți epuizat. Nu trebuie să fii motivat tot timpul. Hai să luăm o pauză și vedem împreună ce te-a blocat.” Prin această reacție, părintele comunică două lucruri esențiale:
1. Oboseala nu este un indiciu al eșecului, ci al implicării.
2. Nu ești singur în luptă, iar sprijinul nu înseamnă control, ci disponibilitate. Cercetările conduse de Walter Mischel și Angela Duckworth au arătat că puterea de a reveni asupra unei sarcini după o dificultate, așa-numitul „grit”, este un indicator mult mai relevant pentru succesul pe termen lung decât coeficientul de inteligență sau rezultatele anterioare. (Duckworth et al., Journal of Personality and Social Psychology).
Situația 2: copilul rostește, cu teamă: „Sunt sigur că n-o să iau examenul.” Părintele reacționează: „Ba o să-l iei, nu mai vorbi prostii!”. În spatele acestui optimism grăbit se ascunde, de fapt, disconfortul adultului în fața fricii copilului. Dar frica nu se evaporă pentru că e contrazisă. Ea se adâncește atunci când e respinsă. Un răspuns matur ar putea fi: „Înțeleg că îți vine să crezi asta când ești copleșit. Dar gândul nu este realitate. Hai să vedem ce ai reușit deja”. A-i oferi copilului repere concrete, nu lozinci motivaționale, înseamnă a-i da un punct de sprijin interior. Iar acest tip de reacție reduce anxietatea și favorizează dezvoltarea rezilienței, după cum au demonstrat studiile publicate în Educational Psychology Review (Martin & Marsh, 2008).
Mai mult, datele obținute dintr-un studiu longitudinal publicat în Child Development (Ponitz et al., 2009) subliniază că acei copii care sunt sprijiniți să își regleze emoțiile în contexte stresante, nu prin minimalizare, ci prin ghidaj empatic, obțin rezultate superioare la examene, indiferent de nivelul lor cognitiv inițial.
Ce are nevoie, cu adevărat, să audă un copil înainte de un examen? Nu toți copiii știu cum să ceară ajutor. Unii nici măcar nu mai încearcă, pentru că, atunci când au făcut-o, au fost corectați în loc să fie ascultați. Dar dincolo de aparențele lor rezerve, toți copiii au nevoie de aceste ancore afective:
– „Ți-ai făcut partea. Examenul nu e o sentință, ci o fotografie de moment”.
– „Faptul că ai emoții nu înseamnă că nu ești pregătit. Înseamnă că îți pasă”.
– „Rezultatul unui test nu hotărăște viitorul. E un pas, nu destin”.
– „Poți avea îndoieli și totuși să reușești”.
– „Valoarea ta nu se scrie în cifre, ci în felul în care ai muncit”.
– „Ai voie să greșești. A greși nu e un capăt, e un punct din care poți crește”.
– „Sunt aici, te însoțesc”.
Două instrumente simple, dar transformatoare:
1. Body scan – o tehnică de mindfulness care presupune observarea, în liniște, a propriului corp, din creștet până în tălpi, fără analiză, fără verdict. Trei minute de conștiență pot activa sistemul parasimpatic și diminua nivelul cortizolului, conform protocoalelor MBSR dezvoltate de Jon Kabat-Zinn.
2. Foaia de recalibrare – în seara de dinaintea examenului, notează: – trei lucruri pe care le știi bine – două temeri actuale – o acțiune concretă de calm (plimbare, respirație, duș). Acest tip de descărcare emoțională scrisă are efecte directe asupra reducerii anxietății și clarificării gândirii, după cum reiese din studiul publicat de Ramirez & Beilock în Journal of Applied School Psychology (2011).
Examenul e al copilului. Dar tonul din casă e al tău. Poți ridica vocea. Sau poți ridica nivelul maturității emoționale. Poți cere mai mult. Sau poți oferi mai mult spațiu. Poți crea o atmosferă în care copilul să simtă că e susținut, nu testat de două ori. Pentru că, în fond, nu rezultatul unui test contează cel mai mult, ci ce va păstra copilul în inimă despre această perioadă, cum ai fost tu lângă el, cum l-ai privit când nu era sigur pe el, cum ai știut să taci sau să vorbești, nu pentru a controla, ci pentru a fi sprijin. Și da, copilul trece printr-un examen. Dar și părintele. Iar nota nu e scrisă pe hârtie, ci în memorii… „Atunci când mi-a fost greu, tata a fost calm. Mama m-a văzut. Nu m-a forțat, nu m-a stresat. M-a însoțit”.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Hoții invizibili de energie. Cum ne consumă emoțiile pe dinăuntru?
